Pe jos. Sunt sănătos? Nu știu, dar priveliștea de pe Podul Prieteniei e superbă.
La intrarea pe pod, bineînțeles, ne-a întâmpinat paza contractuală, foarte iritat, de parcă m-ar fi văzut cu pușca în mână, țipând ca din gură de șarpe, că nu avem voie să fotografiem.
I-am spus politicos că tocmai acesta este motivul pentru care vreau să traversez podul cu picioarele, adică să fac poze. I-am spus că lucrul acesta l-am mai adus în discuție unor colegi de-ai săi și că aceștia chiar m-au felicitat pentru asta.
Nu este nicio interdicție în acest sens. Era vorba doar de o limitare intelectuală.
De la îceput chiar, drumul se înalță pentru că pe sub șosea este linia de cale ferată.
În amonte, în depărtare se vede malul bulgăresc.
În aval, un braț, pe malul românesc.
Intrarea în zona metalică.
Malul Românesc, jumătatea Dunării, granița efectivă.
Din loc în loc sunt scări care duc sus, sus de tot, sus, sus de tot, deasupra podului. Păi.... puteam eu să nu mă urc?
Dar sunt scări care duc și în jos, spre calea ferată. Puteam eu să nu cobor?
Nu stiu dacă e portul bulgăresc sau șantier naval. Pare mai degrabă a balastieră.
Deja suntem în Bulgaria.
Surpriză. La întoarcere, unul din vameși ne spune că nu putem trece podul cu picioarele. Decât cu un vehicul. Degeaba am încercat să-i spun că mașina mea e în vama în România. Nimica. Batman, batman. L-am lăsat în pace și ne-am dus la un alt vameș. Era încă o dată clar. Nu sunt reguli în acest sens. Din nou probleme cu inteligența. Dehh....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentarii pertinente