Niciodată nu am fost mai nehotărât ca acum. Nu știu de ce.
Și am plecat. Am decis să ne cazăm pentru o noapte la cabana Gura Diham. Imediat ce ne-am instalat fiecare grup în camera lui, am început să ne pregătim pentru urcuș. Cu ce ? Păi cu ce? Cu burta plină. Na, c-am zis-o !
Nu că eu nu aș fi mâncat ceva, dar eu mă pregăteam în alt fel. Mă așteptau frumuseți pe care aveam să le văd, să le admir. Și chiar mai mult, să le iau cu mine.
Și deci, tot gașcalionul, am început urcușul.
Cam aspră lumina, dar... Asta e. Încerc să mă adaptez condițiilor pe care le am.
Mai pun un filtru de polarizare,
mă mai bag la umbră....
Oricum admir.
Și tot urcăm.
După foarte puțin timp (unii deja sătui de urcat), găsim un indicator pe care scria ”Cabana Diham”.
Deci dacă scrie, înseamnă că am ajuns. Gata. Hai să ne întoarcem. Suntem deja obosiți.
Nici poveste. Sunt abia primele cinci minute de urcat din cele o oră și jumătate.
Iată indicatorul. Ne oprim când nu-l mai vedem. Adică atunci când ajungem.
Pe drum, tot felul de chestii interesante. Mai o ciupercă, mai o buturugă, mai un copac rupt.
Oricum, culorile de neegalat. Ah, toamna... Cel mai frumos anotimp din punct de vedere cromatic.
Pe drum, mai era un grup, care o perioada de timp ni s-a alăturat, dar noi fiind grup mai mare, a trebuit să ne așteptăm unul pe altul. Unii dintre noi, mai viteji, luau avânt.
.jpg)
Dar avertismentul era clar. Trebuia să stăm oarecum uniți. Altfel ne poate păpa ursu'.
Urcăm.....
și admirăm....
și iar ne regrupăm.....
Mă gândeam că voi folosi lumina asta caldă pentru ceva portrete, dar parcă au băut benzină. Au luat-o toți la fugă. Cine-i alerga nu știu, că ursul nu s-a arătat. Fugeau neică... Nu știu unde.... Adică știu. La cabana Diham. Dar, de ce așa repede ?
Doar Estera o fost mai cooperantă în acest sens.
Și iar urcăm.... Și iar leșinăm....
Și iar urcăm...
Și iar admirăm....
Uite, când vom ajunge la antenă e cam la jumatea drumului. Acolo vom găsi o pajiște, ne oprim și ne odihnim, apoi continuăm drumul.
De unde pajiște ? A mai apărut o construcție de când nu am mai trecut pe aici.
Dar am găsit și pajiștea. Păi ce ? A ratat vreunul ocazia de a se odihni ?
.jpg)
Vali a fost cea mai îndreptățită să doarmă. Era după tura de noapte. Vitează foc.
Dar, hai. Că dacă stăm prea mult, ne obișnuim cu statul și nu ne mai vine să plecăm. Deci... plecăm.
Offff.....
Și iată... Aproape am ajuns. Parcă prind toți viață.
Am voie și eu un pic de bere ? Doar un pic....
Hai că am primit acceptul.
De unde să iau bere ? De acolo.
Nu știu dacă îmi arăta de unde să iau bere sau îmi arăta altceva, dar ... îmi arăta.
Apoi, tot arătându-și a început joaca.
Eu tot cu pozele...
Eeei.... Hai să ne întoarcem, că o să ne prindă noaptea pe drum.
Și iată și mizeriile montane. Și când spun ”mizerii” nu mă refer la oameni, ci la modul în care unii își bat joc de ceea ce înseamnă frumusețe la munte.
Dar, îi lăsăm în voia lor. Noi avem alte obiective și înclinații.
Ahhh.... Odihniți-vă. Alinați-vă suferința. Căci este mai greu la coborâre decât la urcare.
Copaci căzuți. Trunchiuri de brazi ce blochează drumul.
Dar, e frumos.
Vali, așa cum am spus. E o viteză. După o tură de noapte, ea e prima din grup.
Și, încetul cu încetul se lasă seara.
După ce ne schimbăm, vedem că încă mai e un pic de timp. Hai să prăjim ceva. Nu știu, dar parcă face parte din excursia la munte.
Valea Cerbilor e plină de gunoaie, noi totuși încercăm să nu lăsăm nimic murdar în urmă.
Și este deja frig. Parcă nu mai merge berea. Altceva.
Uite pentru ce învață omu'. Ca să-i ajungă studiile pagini pentru aprins focul.
He, he. Ia uite ce-am putut să scriu.
S-a lăsat bine seara. De fapt a venit noaptea în bună regulă.
Măi fetelor, hai odată cu grătarul ăla, că bântuie zona de urși. Voi n-auziți ? Hai, lăsați-l ! Nimic.
Ce mai e noapte în bună regulă. A trebuit să aprindem farurile de la mașini ca să mai putem vedea. Nu le vine neică să mai plece. Hai odată! Voi nu înțelegeți că e plină zona de urși?
Cu frica în sân, cu frigul în oase și cu mâncarea în portbagaje, ne ducem în cameră.
Aici, unii cărți....
alții bere ....
alții triști că au primit porunci la jocul de cărți....
alții fericiți ....
Dar toți mulțumiți de frumoasa călătorie prin pădure.
Mâine dimineață, o nouă drumeție.
Cam așa atătau toți a doua zi, dimineața.
Eu, totuși aveam alte preocupări.
.jpg)
De fapt, noi am ales să venim la Gura Diham pentru că au vrut toți să mănânce ”Papanași”.
Au luat plasă. Niciun papanaș. Mai mult (vezi afișul de pe perete: ”taxa de dop 22RON (5 euro)”)
După masă ar fi vrut să plece, dar ar mai fi vrut să stea. Cum vine asta? Ori plecăm, ori nu?
Na că m-au prin și m-au pozat. Nu prea stau eu la poze.
E lor le ardea de joacă. N-auziți? Hai să plecăm odată.. Nimic. Vorbești cu pereții.
Plecăm și ajungem în Predeal, sus, la cabana Trei brazi. O priveliște superbă.
De aici ne îndreptăm tot gașcalionul spre Cabana Poiana secuilor. Nu e greu drumul.
Peisajele sunt mirifice.
De aici pornim pe un alt traseu. Nu bine definit în intențiile celorlalți. De fapt, părea că le-a fost de ajuns traseul de ieri. Încercăm totuși.
Și, cum se cade unor turiști bucureșteni, ne începem traseul cu o ...... ”pauză”.
În lunga mea așteptare (pentru că trebuie să recunosc, acele ore în care am stat degeaba au fost un chin), a trebuit să suportăm și tot felul de figuranți.
Au apărut unii burtoși, cheloși și cu tricouri de BGS, ce-și etalau măiestria de ATV-iști.
Ce aiurea. Vine omul la munte să se bucure de liniște și dă de tot felul de ciumeți, care mai de care.
Dar, vor pleca. Și vom pleca și noi.
Gata. Hai la drum, că de-asta am venit la munte.
Frumoase culori, frumoasă lumină.
Și măcar dacă ar putea aparatul să redea tot ce sesizează ochiul uman...
Și, ca să ”ies” un pic din peisaj mă joc cu aparatul pe trepied....
Uneori chiar mă întrebam de când tot sunt bântuite pădurile acestea de turiști.
Iată, pe pom, inscripționată o dată. 1934
Și..... continuăm drumul....
Dar, n-au putut merge mai departe....
Deci... ne intoarcem.
Și.......... Cam asta e. S-a făcut noapte.
